Când încetinim, se face loc
Dacă mă vedeți cu ochii limpezi, înseamnă că m-am ancorat în corp – unde se găsește o lume întreagă. Ritmul molcom are farmecul lui, iar când încetinim, se face mai mult spațiu în inimă. Sufletului îi place curățenia, iar ancorarea în corp nu este o regulă, ci o punte. O trecere blândă din zgomot, în prezență.
Ca om, somatica m-a ajutat să-mi creez un „acasă” pe care îl port cu mine oriunde merg. Când corpul devine ancoră, nu mai depindem de contextul exterior pentru a ne simți în siguranță sau centrați, lucru care ne mărește capacitatea de prezență. Iar ca specialist, „acasă” e spațiul din care îmi construiesc munca – un spațiu de prezență, primire, reglare, coreglare și siguranță.
Psihologia somatică este asemeni unui mal care susține și conține valurile emoțiilor, stresului și evenimentelor traumatice și le transformă în înțelegere, prezență și forță interioară.
Noi, oamenii suntem un manifest al gândurilor, însă nu doar mintea vorbește. Corpul și mintea nu sunt separate.
Avem deseori convingerea că, dacă o persoană își spune povestea, repetat, într-un mod coerent, cumva, trauma pe care o conține s-a rezolvat. Însă trauma nu este doar o amintire narativă. Trauma este, în esență, o experiență fiziologică nefinalizată. În momentul unui eveniment copleșitor, sistemul nervos activează reacții automate de gestionare a pericolului. Iar uneori, deși înțelegem rațional că pericolul a trecut, sistemul nervos poate să rămână blocat într-un tipar de supraviețuire. Dacă persoana nu a reușit să se apere, să fugă, să plângă, să exprime furia, atunci energia mobilizată pentru supraviețuire rămâne captivă în corp.
Relatarea poveștii nu înseamnă că trauma s-a rezolvat; repetarea verbală a poveștii nu anulează experiența trăită. Poți să spui „acum sunt în siguranță”, însă corpul să continue să reacționeze prin încordare, respirație superficială, evitarea contactului vizual, înghețare sau impuls de fugă. În astfel de momente devine vizibilă diferența dintre găsirea unui sens mental și integrarea fiziologică.
Îmi place să spun că înțelegerea cognitivă este o lumină aprinsă într-o casă abandonată, iar integrarea fiziologică este momentul în care întregul corp începe să creadă în acea lumină, acea doză de speranță. Ce se află în spatele acestei analogii terapeutice?
În lucrul cu trauma psihică, o abordare psihoterapeutică exclusiv verbală nu este de ajuns. Ea facilitează clarificarea și reorganizarea spațiului metal, dar integrarea profundă a experienței traumatice presupune și implicarea corpului. Este nevoie ca sistemul nervos să trăiască, în mod repetat, stări de siguranță reală – astfel încât reacțiile automate să se poată recalibra. Sistemul nervos are nevoie de experiențe noi, blânde – acele momente în care corpul învață că nu mai este singur în furtună și că poate trăi și altfel decât a trăit până acum. În somatică, limbajul devine o invitație, nu o explicație.
Contactul prea rapid cu evenimentul traumatic sau insistarea pe detaliile sale dureroase poate duce la anxietate, agitație, panică, oboseală sau la deconectare, amorțire, lipsă de energie, dar și la consolidarea mecanismelor de apărare. Fiecare dintre noi are propriul interval de toleranță – acel spațiu în care putem trăi emoții, stres sau amintiri dificile fără a ajunge la anxietate sau deconectare. În interiorul acestui interval putem să rămânem ancorați în prezent și să avem acces la resursele noastre. De aceea, ritmul terapeutic trebuie ajustat în funcție de intervalul de toleranță observat la client. Mergând prea repede în terapie, trauma poate fi reactivată și sentimentul de siguranță poate fi compromis. Însă atunci când se merge în ritmul intern al clientului, se construiește capacitatea de autoreglare și se facilitează integrarea reală a experienței, nu doar înțelegerea cognitivă.
Siguranța nu este doar o idee, ci și o stare fiziologică. Într-un cadru suficient de sigur și previzibil, sistemul nervos poate începe să reia și să încheie reacțiile de apărare nefinalizate din situații traumatice și, astfel, părțile sistemului pot să răspundă altfel, mai armonios.
Psihologia somatică propune un alt mod de a sta în fața valurilor: nu prin control, nu prin grabă, ci prin contact conștient cu propriul corp. Astfel, corpul poate să devină locul în care experiența trăită poate fi simțită, observată fără judecare și, treptat, integrată. Stresul, panica, amorțeală nu vor mai fi reacții haotice, ci semnale cum că sistemul nervos are nevoie de protecție și o caută. Psihologia somatică ajută clientul să-și identifice resurse ale corpului; prin îndreptarea atenției spre respirație, contactul tălpilor cu podeaua sau al șezutului cu scaunul, sistemul nervos primește sprijin și clientul este ajutat să iasă din trecut sau viitor și să se revină aici și acum.
Când lucrăm și cu corpul, nu doar cu mintea, ajungem să creăm sens prin trăire, nu doar prin analiză. Procesarea și renegocierea traumelor survine atunci când mintea și corpul se aliniază. Transformarea interioară nu înseamnă dispariția emoțiilor dificile, ci schimbarea atitudinii în fața lor.
Mai frumos chiar este faptul că, prin această armonie între minte și corp, reacțiile de supraviețuire se transformă treptat și, dincolo de ele, răsare starea profundă de siguranță – acel spațiu interior stabil și cald, care ne susține indiferent de valurile care vin și pentru care s-a făcut loc fiindcă am încetinit.
Pagină îngrijită de Anacaona Sonetto, psihoterapeut, SEP
