Neurofiziologia reacției la amenințare
Viața cotidiană poate să aducă multe momente de stres: ești prins în trafic și întârzii la o întâlnire importantă, colegii par să te excludă, ai de prezentat un proiect în fața unui grup. În astfel de momente, poți avea reacții nepotrivite cu contextul sau cu obiectivul tău: poate te iei la ceartă cu alt șofer, îți dai demisia, ți se golește mintea complet. De ce? Fiindcă organismul tău activează automat reacții la amenințare, pregătindu-se să te apere. Înțelegând mecanismele neurofiziologice aflate în spatele acestor reacții automate, facem un prim pas spre o evaluare mai blândă a comportamentelor noastre, dar și spre recăpătarea capacității de a alege cum acționăm în situații de stres.
Concret, ce se întâmplă în corpul nostru când percepem o amenințare? Foarte multe și foarte rapid. Să observăm procesul cu încetinitorul. Ești în mașină, blocat în trafic și e clar că nu mai ajungi la întâlnirea cu un posibil client. Deși pericolul în sine nu este fizic și nici imediat – nu te amenință un animal sălbatic în pădure –, impulsurile de apărare funcționează ca și cum ar fi. Mai întâi, te orientezi senzorial pentru a evalua situația. Privești în jur și asculți cu atenție crescută. Vezi pe bord cum trece timpul, nicio mașină nu se mișcă, doar se aude câte un claxon. La nivelul sistemului nervos, se activează talamusul, centrul de filtrare a informațiilor, care trimite informațiile către amigdală și centrii nervoși inferiori și către hipocamp și cei superiori.
Dacă amigdala evaluează amenințarea ca fiind reală, hipotalamusul pregătește corpul pentru o reacție de apărare activă: luptă sau fugă. Respirația se accelerează, inima bate mai repede, începi să transpiri, mușchii se încordează, gata de acțiune. Creierul evaluează rapid varianta fugii: te-ar scoate din ambuteiaj, dar nu-ți poți lăsa mașina în trafic și destinația ta e prea departe ca să ajungi pe jos în timp util. Încerci varianta luptei: începi să claxonezi, lovești cu mâinile în volan, dai geamul jos și strigi la șoferul din față. Dacă nici lupta nu rezolvă eficace situația de amenințare, poate apărea înghețarea. Ritmul cardiac scade, mușchii devin rigizi sau moi, vederea devine neclară. Membrele sau întregul corp par grele ori amorțite. Organismul așteaptă, pasiv, ca pericolul să treacă.
În evaluarea amenințării este implicat și hipocampul, care procesează informațiile despre prezent raportându-se la experiențele trecute și la posibilul impact asupra viitorului. El poate evalua ce s-a întâmplat când ai mai fost blocat în trafic sau când ai întârziat la alte întâlniri importante și ce se poate întâmpla dacă pierzi contractul cu acel client.
În cazul unei copleșiri traumatice însă, amigdala poate fi extrem de reactivă și mesajul ei va determina direct reacția organismului – indiferent de evaluarea făcută de hipocamp și fără filtrarea informațiilor de către cortex. Dacă, în trecut, ai trăit situații din care nu ai putut ieși sau ai avut un accident cu mașina, simplul fapt că te afli în mașină, blocat în trafic – fără stresul suplimentar al unei întâlniri ratate – ar putea determina o reacție automată de înghețare și disociere. Celelalte mașini încep să se miște, dar tu nu sesizezi, nu pornești, nici nu auzi claxoanele din spate. Sistemul tău nervos încearcă să te protejeze de acel pericol din trecut și folosește automat reacția despre care știe că a funcționat atunci.
Cunoașterea acestor tipare automate ne poate ajuta să observăm mai ușor semnele fiziologice ale unei reacții la amenințare. Ne poate permite să analizăm în diferite contexte dacă amenințarea percepută este reală sau rezultatul unui sistem activat cronic și, de asemenea, dacă reacția activată este cea potrivită în situația dată. Astfel, în timp, putem deveni capabili să intervenim înainte ca stresul să devină copleșitor, putem câștiga mai multă libertate flexibilă în reacții și le putem adecva mai bine la cerințele momentului.
Pagină îngrijită de Anacaona Sonetto, psihoterapeut, SEP
