Un „NU” care susține viața
Au fost nenumărate momente, de-a lungul călătoriei către mine, în care am simțit că limitele mele emoționale, fizice, de spațiu, timp sau energie nu au fost respectate. Și poate cel mai dureros a fost că nici nu știam că am dreptul să mă conectez cu ele. Să le simt. Să le las să existe.
Parcă erau ascunse undeva, într-o omidă încă netransformată, care aștepta răbdătoare să devină fluture.
Mă gândesc uneori la ele ca la o boabă de cafea. Mică, cu o aromă intensă și fină, care are nevoie să fie ținută cu delicatețe pentru a-și păstra esența.
Așa a fost și relația mea cu propriul „nu”.
Un „nu” care a existat în corp înainte să existe în cuvinte.
Un „nu” care pulsa prin maxilare încleștate, prin respirație greoaie, prin umeri rigizi și ochi ce căutau ieșirea.
Un „nu” care se simțea, dar nu putea fi rostit.
Îmi amintesc un episod petrecut într-un lift, pe vremea când lucram într-o corporație. Liftul era aglomerat, spațiul – restrâns, iar eu stăteam cu fața spre ușă. Un coleg cu care nu aveam o relație apropiată s-a întors către mine să-mi spună ceva. Nu îmi mai amintesc cuvintele lui. Îmi amintesc însă perfect reacția corpului meu.
Era prea aproape. Prea mult.
Simțeam cum ceva din mine se retrage și, în același timp, se revoltă. O parte din mine spunea clar: „Nu vreau. Nu este în regulă. Am nevoie de spațiu.”
Și totuși, nu am făcut nimic. Nu am spus nimic.
Corpul meu însă vorbea. Respirația se îngreunase, maxilarele se încleștaseră, inima bătea alert, iar membrele parcă voiau să mă împingă departe, să mă apere. Ochii căutau cu disperare o ieșire, iar spatele se lipise de oglinda liftului, așteptând să se deschidă ușile.
Astăzi știu: corpul meu încerca să mă protejeze.
Dar atunci nu știam ce să fac cu vocea aceea interioară.
În arhiva subconștientului meu nu exista încă posibilitatea de a spune: „Te rog, dă-te puțin mai în spate.” Exista însă reacția de fawning, de supunere, acel mecanism prin care corpul încearcă să rămână în siguranță adaptându-se, micșorându-se, tăcând.
Dar, adeseori, viața ne aduce iar și iar în fața acelorași experiențe, până când piesele de puzzle încep să se reașeze.
Câteva luni mai târziu, eram în metrou, mergând liniștită spre casă și ascultând muzică. Muzica a fost mult timp resursa mea, chiar înainte să înțeleg cât de mult mă ajută să mă reglez. Îmi oferea spațiu interior. Mă ajuta să mă simt vie.
La una dintre stații, același coleg a urcat în metrou. M-a văzut și s-a îndreptat către mine zâmbind, bucuros. Îmi amintesc corpul lui mare, prezența lui puternică, privirea fixată asupra mea. Iar eu mă simțeam din nou mică. O boabă de cafea.
M-am uitat instinctiv în stânga și în dreapta, căutând un loc în care să mă retrag. Nu aveam unde. Era aglomerat. Prin minte îmi goneau gânduri: „Te-a văzut. Nu e frumos să pleci. O să se simtă prost.”
Și, din nou, corpul meu a intrat în alertă.
Pe măsură ce colegul se apropia, făcându-și loc prin mulțime, am început să simt cum crește neliniștea. Inima îmi bătea cu putere, fața mi se încălzise, respirația devenise greoaie. Simțeam greață, tremur în picioare, dezgust. Umerii se lăsau, corpul se strângea în sine.
Colegul era din nou prea aproape de fața mea.
Căutam disperată, în forfota din jur, o altă bară de care să mă pot ține, un spațiu care să-mi permită să păstrez distanța. Nu găseam nimic liber. Și, fără să-mi dau seama atunci, retrăiam ceva foarte vechi. Momente din copilărie în care corpul meu spunea „nu”, dar învățase că nu există altă opțiune decât adaptarea și supunerea.
În toată acea călătorie, muzica a rămas ancora mea. Un spațiu sigur, în care corpul putea încă să se miște subtil, să respire, să existe.
După aceste experiențe, calea pe care am găsit-o pentru a „supraviețui” a fost evitarea. Am evitat acea persoană până când am schimbat jobul. Și, în paralel, am început lucrul profund cu mine însămi.
Cu fiecare întâlnire cu mine, începeam să descopăr ceva nou. Să reașez. Să rescriu. Să simt.
Treptat, am început să simt „nu”-ul în corp înainte să-l pot rosti cu voce tare. Și ce eliberator a fost!
Poziția corpului meu s-a schimbat. Spatele a devenit mai drept. Umerii, mai prezenți. Vocea, mai clară. Membrele, mai vii. Parcă îmi luam puterea înapoi, bucățică cu bucățică.
Iar atunci când mintea accesa vechea arhivă, învățam să mă întorc către corp. Să-i privesc semnalele cu curiozitate, nu cu rușine. Să răspund din prezent, nu doar din supraviețuire.
Cele mai dificile „nu”-uri pentru mine au fost cele legate de spațiul fizic și emoțional. Dar poate tocmai de aceea au devenit și cele mai transformatoare.
Îmi amintesc și acum primul „nu” spus conștient. Nu pentru a răni. Nu pentru a respinge. Ci pentru a mă proteja. Pentru a-mi păstra spațiul, respirația, existența.
Astăzi, când privesc înapoi, nu mai văd doar momentele în care am înghețat. Îmi văd și corpul care a încercat mereu să mă apere, chiar și înainte să-i înțeleg limbajul.
Iar asta schimbă tot.
Pentru că un „nu” care susține viața nu ține de separare. Ține de protejarea a ceea ce este viu în noi. De a ne putea simți în siguranță în propriul corp. De a face loc sinelui nostru să existe, să respire și, în cele din urmă, să înflorească.
Pagină îngrijită de Anacaona Sonetto, psihoterapeut, SEP
