Despre nevoia de a ne da timp

   Am trăit într-o lume în care am înțeles că trebuie să alerg. Să mă grăbesc. Să realizez mai mult, să bifez cât mai multe obiective. Calendarul plin devenise un simbol al succesului meu, iar oboseala era adesea purtată ca o medalie de onoare. Chiar a părut că merge așa, o bună bucată de timp. Nu-mi dădeam seama că, în goana mea, pierdusem contactul cu una dintre cele mai importante surse de informație pe care le aveam: propriul corp.

   În goana mea, învățasem să-mi ascult gândurile, să analizez, să planific și să mă controlez. Corpul meu, însă, vorbea în altă limbă. El nu cunoștea limbajul minții mele. Se încăpățâna să-mi arate multă tensiune sau oboseală, pe care nu le puteam așeza în acele „cutii” raționale prestabilite. Oricât aș fi încercat să-l conving și să negociez cu el, nu reușeam să mă fac înțeleasă. Oricât aș fi argumentat, părea că nu e deschis să-mi asculte justificările. El transmitea, de fapt, ceea ce trăiam în profunzimile mele. Prin intermediul tensiunii constante din umeri, prin insomnie, prin dureri tranzitorii.

   Nici măcar atingerea obiective mele mărețe nu-l convingea. Durerea din piept părea să nu fie convinsă de ele. Insomnia nu avea de gând să dispară de la sine. Simțeam, însă, la fel de veridic, o căldură blândă în piept atunci când mă aflam în locul potrivit, cu oameni dragi.

   Am înțeles atunci importanța de a-mi asculta corpul. El observă și-mi transmite adesea lucruri înainte ca mintea să le înțeleagă. El nu știe de ,,trebuie”.

   Mintea este preocupată să ne mențină funcționali. Ea caută explicații, strategii și soluții. De multe ori însă, poate ignora semnale importante. Poate normaliza epuizarea. Poate transforma suprasolicitarea într-o datorie, confundând adaptarea cu starea de bine. Adesea, mintea ne… minte.

   Corpul, în schimb, nu este la fel de ușor de convins. Dar acest lucru nu poate fi observat decât atunci când ne dăm timp pentru a-l observa și a-i asculta semnalele. 

   Îmi ofer acum timp să-mi observ corpul și să-i ofer atenție ca unei surse prețioase de mesaje despre mine. Iar alături de întrebarea „ce gândesc despre viața mea?”, dau la fel de multă atenție și alteia: „Ce simte corpul meu când trăiesc această viață?”

   Pentru a auzi răspunsul la cea din urmă întrebare, am învățat să-mi ofer ceea ce cultura noastră nu încurajează prea des: timp pentru mine. Reușesc să-mi ofer timp în intimitatea mea cu mine și să-mi observ respirația, fără a încerca să o schimb. Să remarc unde există încordare și unde există relaxare. Să simt viața cum curge prin mine și să mă bucur de asta. 

   Avem nevoie de timp pentru a ne împrieteni cu senzațiile din corp. Pentru a ne bucura de ele, ca semne de viață. Pentru a putea da voie să se descarce tensiunile blocate și nedescărcate. Pentru a urmări și chiar cultiva senzațiile dorite. 

   Continui călătoria creării unei bune relații cu corpul meu. Și simt că am nevoie ca, de acum înainte, să-i ofer timp. Asta, pentru că, în multe dintre momentele importante ale vieții, atunci când alergăm mai repede, reușim să fugim, de fapt, și de noi înșine. Nu reușim să găsim suficient spațiu ca să observăm ceea ce era deja acolo.

   De multe ori, poate că nu avem nevoie de încă un plan, o strategie sau un obiectiv. Poate că avem nevoie de timp să încetinim. Să revenim în corp. Să ascultăm cu atenție ceea ce încearcă să ne spună. Pentru că uneori, în acea liniște, descoperim că răspunsurile pe care le căutam de atât de mult timp nu erau ascunse undeva în exterior, ci erau deja prezente în experiența noastră vie, așteptând să fie observate.

Pagină îngrijită de Anacaona Sonetto, psihoterapeut, SEP