Neglijarea emoțională: traumă sau „doar” lipsă?

„Nu am traume. Copilăria mea a fost una obișnuită”, mi-a spus la prima ședință o clientă de vârstă mijlocie. Doar că se lupta de peste două decenii cu sindromul oboselii cronice, cu obezitatea și cu anxietatea socială. Ulterior a reieșit că, da, copilăria ei fusese marcată predominant „doar” de neglijare emoțională – iar când am început să explorăm tema, a ripostat: „Dar n-am fost bătută, n-am trăit în sărăcie, discriminare sau război! N-ar trebui să fiu așa de afectată.” Întâlnesc des această perspectivă, și în cabinet, și în afara lui. Și ea conține un mesaj implicit dureros: „E în mine ceva iremediabil defect, din moment ce n-am trăit nicio catastrofă care să explice de ce sufăr atât de mult, fizic, psihic și relațional.”

Nimic mai departe de adevărul pe care-l poartă ființa umană.

Celebrul „Experiment al feței imobile” (Still Face Experiment) ilustrează – greu de privit pentru unii dintre noi – ce se întâmplă în ființa copilului mic atunci când părintele iese din acordaj. Inițial, copilul face eforturi de conectare, prima reacție de supraviețuire cu care ne naștem. Când ea nu dă roade, apare furia care hrănește reacția de luptă. Când nici ea nu aduce rezultatul necesar, se instalează resemnarea, capitularea și închiderea. Prin prisma stărilor sistemului nervos autonom, simplificat, are loc o trecere de la starea vagal ventrală, a organismului deschis spre conectare, la cea simpatică, a organismului care percepe pericol și caută să lupte, și apoi la cea vagal dorsală, a organismului care depune armele și se anesteziază pentru a întâmpina tot ce poate fi mai rău.

Experimentul durează doar câteva minute, după care părintele reintră în acordaj și organismul copilului regăsește starea de siguranță.

Totul e bine. Pericolul a trecut.

Dar ce se întâmplă când astfel de experiențe, în viața reală, sunt frecvente și prelungite?

Neurobiologia afectivă oferă cadrul necesar pentru a înțelege efectele neglijării emoționale asupra dezvoltării. Sistemul nervos al copilului mic depinde în totalitate de acordajul emoțional al îngrijitorului pentru ca stările sale afective să fie reglate în singurul mod posibil la începutul vieții: dinspre exterior, prin coreglare.

Atunci când copilul se confruntă cu neglijare emoțională, coreglarea nu se produce. Sistemul lui nervos în continuă dezvoltare se adaptează la acel mediu de creștere. Iar dacă acea adaptare persistă în perioade importante ale dezvoltării, ea poate influența chiar felul în care se organizează circuitele neuronale implicate în conectarea relațională. Organismul învață, practic, că apropierea nu este o resursă pe care se poate baza. Ca urmare, sistemul nervos poate chiar să nu mai consolideze circuitele neuronale ale conectării relaționale, considerându-le inutile. Mai târziu în viață, acest lucru poate deveni un handicap relațional – sub forma atașamentului evitant pur, care spune „Nu am nevoie de conectare, pentru că nu pot conta pe nimeni” –, deși neuroplasticitatea face posibilă reconstruirea acelor circuite.

La nivel funcțional, atunci când emoțiile sunt prea intense și copilul e lipsit de coreglare, sistemul nervos nu are de ales. Dacă activarea simpatică devine prea mare, protecția vine din activarea vagal dorsală pe măsură și din disociere – de emoții și nevoile emoționale, de corpul în care răsună emoțiile și de nevoile lui, de realitatea care le-a trezit. E activarea stării de shutdown sau închidere dorsală, cu resemnare, capitulare și disociere.

Sistemul nervos păstrează ceea ce ajută la supraviețuire.  Așadar, crescând, acel copil devine adultul pentru care starea dorsală este „acasă”, starea pe care o locuiește cu predilecție. El poate fi adultul descris, de alții sau de sine, drept: „Are mult potențial, dar îi lipsește voința (sau motivația sau ambiția).” Același adult ar putea ajunge să folosească, până la dependență, activități sau substanțe care îi permit să regăsească, temporar și costisitor, sentimentul vitalității, a cărui pierdere e prețul domiciliului dorsal.

În cel mai „bun” caz, atunci când acordarea emoțională a îngrijitorului la copil și, deci, coreglarea sunt „doar” sporadice, imprevizibile și selective, tiparul funcțional care se imprimă în sistemul nervos autonom e cel al oscilației între activare simpatică ridicată și „vacanțe” dorsale disociative. Așa poate să ia ființă adultul pentru care conectarea relațională, oricât de dorită, aduce activare simpatică excesivă, insuficient modulată prin sistemul vagal ventral, făcând necesară disocierea. Pe un astfel de sistem nervos se construiesc tipul de atașament anxios și cel ambivalent.

Crucial însă, deficitul de coreglare lasă organismul incapabil să acceseze starea de siguranță internă și relațională, fapt cu repercusiuni ample și complexe, între care formele atașamentului nesigur, origine a unei mari ponderi a suferinței psihice la vârsta adultă. Totodată, lipsa coreglării face ca învățarea autoreglării să devină o sarcină extrem de dificilă. În plus, lipsa siguranței interne și/sau relaționale duce la comutarea accentului de pe a fi pe a face, fiindcă emoția ține de „a fi”, iar atunci când „a fi” e prea mult sau copleșitor, iar din exterior nu vine sprijn, „a face” pare singura soluție.

Copilul care crește în neglijare emoțională e lăsat singur cu cele mai grele emoții, ca frica, rușinea, jalea pierderii, singurătatea. Fără coreglare și/sau autoreglare, emoțiile dificile rămân neprocesate, ca niște mine de teren îngropate în psihic. Din ele se nasc apoi credințe limitative, care afectează ulterior relațiile cu alții și, mai ales, cu sine. Credința limitativă – toxică, aș spune – pe care o întâlnesc cel mai des la clienții cu traumă complexă și neglijare este „Sunt imposibil de iubit.” E concluzia la care ajunge copilul care nu are parte de întâmpinare emoțională, lăsat singur cu trăirea interioară pe care o aduce în relație și care rămâne nevăzută, neauzită, neprimită. Dependent de adultul care-l îngrijește, copilul poate să înțeleagă neprimirea lumii lui interioare într-un singur fel: e ceva în neregulă cu el însuși.

Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte ce văd în cabinet, în termeni de abuz versus neglijare, la oamenii care mă onorează aducându-mi cele mai mari vulnerabilități ale lor, ar fi cam așa: suferința celor care au trăit predominant abuz are în miezul ei trăirea nedreptății relaționale, iar suferința celor care au trăit predominant neglijare are în miezul ei trăirea deficienței interne. Nu încerc să compar, ca intensitate sau gravitate, cele două forme de suferință. Dar nu pot să nu văd că persoana care a crescut cu neglijare emoțională are nevoie de mult mai mult timp ca să articuleze șovăielnic: „Eu contez”, întâi pentru sine în spațiul terapeutic, apoi, pas cu pas, relație cu relație, pentru lume.

Realitatea din cabinet îmi spune clar: neglijarea emoțională nu e „doar o lipsă”. E traumă: o rană centrală, cu efecte ample și durabile, care are nevoie și merită recunoaștere, validare, compasiune. Și care are vindecare.