Despre blândețea întoarcerii acasă, în corp
Acest articol este despre memorie, cicatrici și blândețea întoarcerii acasă, în corp.
Despre o întrebare păstrată peste ani de o parte a corpului meu: va putea el, oare, să uite accidentul? Și despre răspunsurile care nu sunt niciodată în alb și negru.
La 17 ani am avut un accident de motocicletă. Un moment scurt, un zgomot metalic, o fracțiune de secundă care mi-a schimbat direcția vieții. Urmările au fost grave la nivelul picioarelor, mai ales la genunchi. Au urmat intervenții chirurgicale, recuperări, răbdare, teamă, speranță. Astăzi merg normal. Am cicatrici externe – fine, palide – și probabil amprente interne, invizibile, dar active.
Din când în când, genunchii îmi amintesc. Amorțeli. Dureri surde. Mai ales când sunt foarte obosită și, la cabinet, stau mult cu picioarele îndoite la 90 de grade. Sunt psihoterapeut și uneori, în timp ce ascult povești de viață, corpul meu își spune propria poveste.
La formarea în Somatic Experiencing, am accesat acest „buton” somatic. Și am observat ceva esențial: picioarele mele reacționează atunci când există stres psihoemoțional. Ca și cum ar fi un barometru interior.
Corpul nu uită, dar poate învăța să nu mai fie în alertă. O idee centrală din abordarea creată de Peter Levine este aceea că trauma nu constă în evenimentul propriu-zis, ci în ceea ce rămâne blocat în sistemul nervos după ce pericolul a trecut. Energia de supraviețuire care nu a putut fi descărcată atunci – fuga, lupta, tremurul – rămâne în corp.
Atunci, în trecut, corpul meu a făcut tot ce a putut pentru a supraviețui. A încordat, a blocat, a protejat. Genunchii mei au devenit locul în care s-a concentrat impactul. Și poate nu doar cel fizic.
Ani mai târziu, când stau mult în aceeași poziție sau când sunt foarte obosită ori trăiesc stres intens în cabinet, picioarele mele reacționează. Nu pentru că „e ceva în neregulă”. Ci pentru că sistemul meu nervos asociază, uneori subtil, senzația de presiune, imobilitate sau suprasolicitare cu o veche trăire de neputință.
La Somatic Experiencing am învățat ceva profund terapeutic: când procesăm o traumă, nu forțăm, nu scormonim, nu retraumatizăm. Ci pendulăm blând între resursă și disconfort.
Când apare durerea surdă în genunchi, nu o mai tratez doar ca pe un simptom ortopedic. O privesc ca pe un mesaj. Mă opresc. Observ. Unde este exact? Ce formă are? Se schimbă dacă respir mai amplu? Dacă îmi mișc ușor tălpile pe podea? Dacă îmi amintesc că acum sunt în siguranță?
Corpul răspunde. Uneori cu un freamăt fin. Alteori cu o căldură care coboară pe tibie. Uneori cu un oftat adânc, care pare să vină de foarte demult.
SE ne învață că vindecarea se produce în doze mici. În micro-momente de reglare. În experiențe corectoare, în care sistemul nervos învață că poate simți activare fără să fie copleșit.
Am observat că, atunci când sunt stresată emoțional – conflicte, decizii grele, oboseală acumulată –, picioarele mele reacționează mai rapid. Ca și cum partea din mine care a trăit accidentul devine mai vigilentă. Este o inteligență veche acolo. Un fel de paznic.
Dar am mai observat ceva: când mă simt susținută, odihnită, conectată, simptomele scad. Asta îmi spune că sistemul meu nervos nu este „defect”. Este sensibil. Și sensibilitatea nu este o slăbiciune. Este memorie vie.
Poate corpul să uite? Cred că nu. Și poate că nici nu trebuie. Corpul nu uită accidentele, dar poate învăța că ele s-au încheiat. Poate învăța diferența dintre „atunci” și „acum”.
Pentru mine, vindecarea nu a însemnat ștergerea trecutului.
A însemnat să pot sta în cabinet, cu genunchii la 90 de grade, și să simt că am opțiuni: să mă mișc, să mă ridic, să respir, să-mi simt tălpile. A însemnat să pot observa amorțeala fără panică. Să pot spune intern: „Știu că încerci să mă protejezi. Dar acum sunt în siguranță.”
În limbaj SE, aceasta este renegocierea traumei – nu retrăirea ei, ci încheierea reacției de supraviețuire într-un mod dozat, titrat, blând.
Și mai este ceva. Ca psihoterapeut, am simțit uneori că picioarele mele reacționează atunci când ascult povești despre neputință, blocaj, impact. Corpul meu rezonează. Îmi amintește că empatia este și ea somatică.
Dar acum știu să mă autoreglez.
Să mă sprijin pe spătar.
Să-mi simt greutatea pe scaun.
Să-mi mișc discret gleznele.
Să rămân aici.
Nu uitare, ci integrare.
Așadar, va putea oare corpul meu să uite accidentul? Probabil nu în sensul ștergerii.
Dar poate în sensul liniștirii. Cicatricile mele fac parte din povestea mea. Genunchii mei sunt un jurnal somatic. Îmi arată când sunt obosită, când sunt stresată, când am nevoie să încetinesc.
În loc să lupt cu aceste semnale, învăț să le ascult.
Corpul meu nu este dușmanul meu. Este martorul meu fidel.
Și, poate, cea mai profundă vindecare nu este uitarea traumei, ci capacitatea de a trăi prezentul fără ca trecutul să conducă pe tăcute.
Cu blândețe. Cu respirație. Cu picioarele pe pământ.
Pagină îngrijită de Anacaona Sonetto, psihoterapeut, SEP
