Insightul, între reglare și simbolizare
De-a lungul anilor de formare în psihologie și psihoterapie, am ajuns să cred, la fel ca mulți dintre noi, că schimbarea apare odată cu înțelegerea. Că o interpretare potrivită, rostită la momentul potrivit, poate reorganiza experiența psihică și poate deschide un drum nou. Am petrecut ani întregi citind, analizând și încercând să găsesc explicații din ce în ce mai rafinate pentru ceea ce trăiam. Toate aveau sens. Totuși, privind în urmă, observ că transformările cele mai profunde au apărut abia atunci când corpul meu a devenit suficient de liniștit pentru a trăi ceea ce mintea știa deja.
Această constatare s-a născut în propriul meu proces terapeutic de Somatic Experiencing.
Au existat ședințe în care nu discutam intens despre trecut și în care nu primeam interpretări spectaculoase. Urmăream o senzație discretă din piept, observam felul în care se modifica respirația sau lăsam corpul să încheie o mișcare rămasă suspendată cu mulți ani în urmă. Din acel proces apărea, aproape fără veste, un gând. O imagine. Uneori, un vis pe care îl înțelegeam pentru prima dată. Alteori, o amintire care își schimba complet semnificația. Nu aveam sentimentul unei descoperiri, ci al unei reîntâlniri. Parcă ceva ce fusese mereu acolo devenea, în sfârșit, accesibil.
Aceste momente aveau o calitate diferită de satisfacția pe care o oferă rezolvarea unei probleme intelectuale. Erau însoțite de o recunoaștere profundă, greu de pus în cuvinte. Simțeam că întreaga mea ființă se așază altfel în jurul acelui adevăr. Nu se modifica doar perspectiva asupra unei experiențe, ci însuși felul în care experiența era purtată de organism.
Întrebarea a venit firesc: de ce anumite lucruri pot fi înțelese ani la rând fără să producă vreo schimbare, iar apoi, într-un moment de reglare corporală, capătă deodată forță transformatoare?
Căutând un răspuns, m-am întors la autori pe care îi citisem deja. De această dată, experiența trăită a schimbat felul în care le-am înțeles ideile.
În psihanaliză, simbolizarea apare sub denumiri diferite, însă toate descriu același proces fundamental. Experiența psihică nu ia naștere odată cu evenimentul. Între ceea ce trăim și ceea ce putem gândi despre acel lucru există o muncă de transformare prin care senzațiile, afectele și reacțiile corpului dobândesc reprezentare și sens. Abia atunci, experiența devine parte a lumii noastre interioare.
Când această transformare este întreruptă, experiența nu dispare. Rămâne prezentă într-o formă care nu poate fi reprezentată și continuă să se exprime prin simptome, reacții automate, repetiții relaționale sau tensiuni corporale lipsite, aparent, de explicație. Trauma poate fi privită și din această perspectivă: ca suspendare a funcției simbolice. Intensitatea experienței depășește capacitatea psihicului de a o metaboliza, iar ceea ce nu poate fi reprezentat continuă să fie trăit prin corp.
Recitindu-l pe Winnicott, am avut impresia că anumite pasaje căpătau un sens nou. Spațiul potențial nu mai apărea doar ca loc al jocului și al creativității, ci și ca expresie a unei stări interne. Jocul devine posibil atunci când organismul nu mai este absorbit de apărare. Creativitatea are nevoie de suficientă siguranță pentru ca energia psihică să poată fi investită în explorare, nu în supraviețuire. Un copil preocupat să detecteze pericolul nu poate imagina cu aceeași libertate cu care o face atunci când se simte în siguranță.
Din acel moment, apropierea dintre Winnicott și Somatic Experiencing a început să mi se pară aproape inevitabilă.
Peter Levine descrie revenirea sistemului nervos la autoreglare după finalizarea răspunsurilor de apărare. Limbajul este diferit, însă ceea ce observ în cabinet seamănă remarcabil. Înainte de reglare, persoana spune că nu poate gândi, că nu îi vine nimic în minte sau că simte doar panică și confuzie. Câteva minute mai târziu, fără nicio interpretare din partea terapeutului, apar imagini, metafore, amintiri și asocieri care organizează spontan experiența.
Aceste imagini nu sunt create de tehnica somatică și nici sugerate de terapeut. Ele devin posibile în momentul în care psihicul își recapătă libertatea de a simboliza.
Din același motiv m-a impresionat profund descrierea făcută de Marion Milner. Ea nu urmărește explicația imediată și nu forțează înțelegerea. Observă, scrie, desenează și rămâne prezentă lângă propria experiență. Din această disponibilitate apare ceea ce numește answering activity: senzația că psihicul începe să răspundă singur, într-un ritm pe care conștiința nu îl poate controla.
Citind-o, am recunoscut ceva foarte familiar. În propriile ședințe de Somatic Experiencing, insighturile apăreau tocmai în momentele în care încetam să le caut. Organismul părea să renunțe treptat la efortul de a se apăra, iar odată cu această schimbare apărea și o capacitate nouă de a imagina, de a asocia și de a da sens.
Experiența aceasta m-a făcut să privesc diferit relația dintre corp și simbolizare. Starea organismului influențează profund disponibilitatea psihicului de a crea sens. Reglarea fiziologică și simbolizarea par să se susțină reciproc. Pe măsură ce apărarea se relaxează, imaginile încep să apară. Pe măsură ce experiența capătă reprezentare, corpul nu mai este nevoit să păstreze singur ceea ce nu putuse fi gândit.
Astăzi privesc insightul mai puțin ca pe rezultatul unei interpretări și mai mult ca pe expresia unui psihic care și-a recâștigat spațiul necesar pentru a gândi. Cele mai importante înțelegeri din propriul meu proces terapeutic nu s-au produs printr-un efort suplimentar de analiză. Au apărut în momentele în care organismul a resimțit o stare de siguranță suficientă pentru ca experiența să poată deveni, în sfârșit, reprezentabilă.
Pagină îngrijită de Anacaona Sonetto, psihoterapeut, SEP
